Merinos de Palas

Rasa Merinos de Palas a fost formată în perioada anilor 1920-1965, având la bază o populaţie de oi cu lână fină, adusă la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Creșterea Ovinelor și Caprinelor Palas, situată lângă Constanța, în anul 1919. Aceste oi au fost încrucişate cu berbeci Merinos Rambouillet și Merinos Semiprecoce German (de Leutewitz), importaţi din Franţa în anii 1926 și 1930, respectiv din Germania în anii 1928 și 1940.

Populaţia de metişi obţinută în urma acestor încrucișări a fost izolată reproductiv și supusă unei selecţii riguroase pentru ameliorarea producţiei de lână și a greutăţii corporale, punându-se astfel bazele rasei Merinos de Palas. În acea perioadă, Merinosul de Palas avea producţii de lână sub 5 kg, cu lungimea şuviţelor mai mică de 7 cm, fineţea fibrelor de 18-20 microni și o greutate corporală la oile mame între 40 și 45 kg. Ca defecte s-au remarcat lungimea mică a şuviţelor, extinderea insuficientă a lânii pe abdomen, membre și cap, precum și randamentul scăzut al lânii la spălare.

Pentru a elimina aceste defecte și a ameliora în continuare producţia de lână și greutatea corporală, în anul 1953 s-au adus la stațiune 10 berbeci Merinos de Vest, 7 berbeci Merinos de Stavropol și 8 berbeci Merinos Caucazian. În urma încrucişărilor de infuzie practicate, a izolării reproductive și a selecţiei atente, a luat naştere actuala rasă Merinos de Palas, care a fost omologată în anul 1962.

După anul 1970, pentru a îmbunătăţi randamentul la spălare și gradul de alb al lânii, s-au practicat încrucişări de infuzie cu Merinosul Australian. Astfel, printr-o muncă intensă de selecție și ameliorare, rasa Merinos de Palas a devenit una dintre cele mai valoroase rase de oi din România, combinând productivitatea ridicată cu adaptabilitatea la variabilitatea climatică a țării.